Despre cum sa nu ramai prieten…

Pentru mine a nu rămâne prietenă cu un fost iubit era cea mai mare pedeapsă. Nu puteam să concep că omul cu care ai petrecut atâta timp, cu care te-ai legat și de care te-ai dezlegat, dispare pur și simplu. Merge mai departe-n viață. Eram de acord cu spațiul și timpul de după despărțire, dar apoi militam pentru reîmprietenire. Și plus de asta, mi se părea inacceptabil la un anumit nivel, ca viața să continue în forma asta nouă.

Nu înțelegeam de ce mă resping oamenii. De ce nu mă mai vor în prejma lor. De parcă aveam ciumă. Nu înțelegeam cu ce am greșit așa grav de mă părăsesc ca om. Înțelegeam că plecau în calitate de iubiți, dar voiam să rămână în calitate de oameni.

Cu timpul am înțeles că aceste concepte pe care le vedeam a fi diferite, sunt de fapt doi în unu. Nu ai cum să închei o relație cu cineva pentru care ai simțit niște sentimente, cineva în fața căruia ți-ai arătat vulnerbilitatea, cineva lângă care te-ai trezit dimineți în șir și să-i rămâi amicul cu care iese la bere.

Nu există atâta detașare în lumea asta. Și prietenia vine de la sine după ceva vreme sau nu vine. Nimeni nu e vinovat, nimeni nu e mai slab sau mai puternic. Pur și simplu așa e în viață și când iubirea se stinge, dispar și oamenii. Sunt interconectate și-s ițele alambicate.

Deci abia acum îmi înțeleg foștii și îi înțeleg pe oamenii care alegeau ruptura definitivă. E o manieră de a te proteja și de a-l proteja pe celălalt. Dar pentru mine era un iad plăcut, ce-mi provoca o durere-n plex. Am fost mereu o nevoiașă în ceea ce privește durerea emoțională, așa că nu mă mir că ani de-a rândul am rămas acolo.

Nu știu dacă e corect că trebuie să le dai drumul oamenilor. Cred că după ce te desparți, după ce ai puseul ăla de om liber, te ia cu frică. Eu mă sufocam noaptea în somn și aveam coșmaruri. Și voiam să am cumva o asigurare că nu mor singură. Că dacă nu mă ia nimeni, mă va lua cineva. Mă speriam că n-o să mai iubesc, că n-o să mai fiu confortabilă cu nimeni, că am greșit, că n-am luptat suficient, că am fost slabă și lașă. După multe zbuciumuri venea și liniștea.

Deci da, după o iubire intensă nu se lasă loc de prietenie. Că-s corzile prea întinse și amintirile prea vii. Că indiferent de libertatea celuilalt, mereu vei avea o familiaritate aparte față de el. Una pe care oamenii noi din viețile lor nu pot accepta. Deci da, am fost și nu vom mai fi. Există. Cu adevărat.

Deci da, în viață se încheie totul. La un moment dat. Și finalurile nu ar trebuie să sperie în asemenea hal. Suntem construiți să mergem înainte, avem totul în gena noastră.

Azi nu am niciun regret legat de oamenii pe care i-am iubit. Sau de oamenii pe care i-am lăsat să mă iubească. Niciunul. Și nici nu-mi lipsesc din viață. Au plecat, au ferecat ușile. Eu le-am păstrat pe ale mele întredeschise pentru că firea mea e aproape incapabilă să încheie ceva. Dar nu mai vreau nimic de la ei. Nu mai aștept nimic. Și au dreptul să nu vină niciodată.

Am obosit de gri. Și-l înghit în fiecare zi.
Abia merg, abia respir. http://www.irule.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s